Ai visat macar o data sa fii o aristocrata din epoca victoriana, sa porti rochii cu crinolina, sa traiesti intr-un castel si sa te plimbi intr-o caleașcă superba? In filmele de epoca, astfel de femei arata superb, cu acele rochii elaborate, in nenumarate straturi si cu siguranta destul de grele. Dar in timp ce le admirati, spuneti sincer, nu v-ati gandit niciodată cum se descurcau ele cu tot materialul ala cand venea momentul pentru nevoile fiziologice? Nu v-ați gandit, de asemenea, cum reușeau sa-și spele rochiile acelea uriase ? Eu da :). Si nu doar eu, ci si o scriitoare din SUA, care a luat la rand documentatia din perioada respectiva (aprox. 1837 – 1900) si a aflat o mulțime de amănunte interesante despre îngrijirea pe care și-o oferea femeia de viță nobilă din America sau Europa de Vest. Mai exact a aflat ce stătea ascuns sub acele falduri uriașe.
A adunat aceste informații, și multe altele din viața acelor femei,și le-a pus in cartea ”Unmentionable: The Victorian Lady s Guide to Sex, Marriage and Manners”
Ce povestește este chiar șocant, pe alocuri. Pregătiți-vă sa fiti uimite! 🙂
In primul rand, cam tot ce facea bogătașa din epoca victoriana, era pentru a fi pe placul sexului opus. De asemenea, trebuie sa tinem cont ca, in perioada respectiva, societatea era una mizerabila la propriu: apa, strazile, casele erau infectate cu fecale, animale moarte si alte gunoaie produse de oameni. Mirosurile erau insuportabile. Din cauza jegului, au izbucnit epidemii precum holera si febra tifoida.
In astfel de conditii de trai, era esențială grija pentru igiena personala, dar in limitele moralei acelor vremuri, care considera, de exemplu, un pacat ca o femeie sa se îmbăieze total dezbracata. Baia era indicată doar dacă ea ieșea pe străzile pline de praf. O data sau de doua ori pe luna, se putea bucura de placerea unei ” înmuieri” in apă călduță. Despre apa fierbinte sau rece se credea ca provoacă probleme de sanatate, precum nebunia sau erupțiile cutanate. Intre îmbăieri, femeia își păstra cât de cât curățenia ștergându-se cu un burete înmuiat in apa rece si oțet. Făceau și așa numitele ”băi de șezut”, in care își curățau doar partea de jos a corpului.
Femeia din epoca victoriană se spăla destul de rar pe cap, pentru ca era mai dificil si nu prea plăcut, deoarece era sfătuită să dilueze amoniac pur in apă călduță si apoi să-și maseze scalpul și părul, cam cum facem noi astăzi cu șamponul. Amoniacul în combinație cu apa devine foarte coroziv, ceea ce probabil că îi îndepărta murdăria de pe păr și straturile de piele moartă. O altă variantă pentru cap era zeama de ceapă. Nu că ar fi curățat părul de grăsime, dar se credea că îl face lung și strălucitor.
Cat despre acele rochii spectaculoase pe care le purtau, femeile nu le spălau niciodată, pentru că materialele si decorațiunile de pe ele erau prea fragile, așa că puneau să le fie curățate și frecate doar obiectele albe de lenjerie intimă din bumbac.
Aici apare poate cea mai tare informație din articol: purtau lenjerie care le lăsa zonele intime la vedere, ca să nu fie nevoite să se chinuie să dea nimic jos atunci când le încercau nevoile fiziologice; doar se puneau desupra oalei cu pricina, își făceau treaba, iar apoi ca să se șteargă foloseau hârtie de ziar, frunze sau știuleți de porumb curățați. Pe cuvânt că așa scrie, nu înfloresc cu nimic :). M-aș fi gândit că, la banii lor, ar fi putut folosi coconi de viermi de mătase sau un pămătuf din pene de struț :))
Neavând un antipersiprant, transpirația era lăsată să zburde liberă, așa că unele femei își coseau la subraț niște bucăți de material in formă de semilună, între materialul rochiei și piele. Dar cea mai sigură modalitate de a ascunde mirosurile neplăcute era aceea ca femeile să se parfumeze…din plin. O aromă populară era cea de ”ambergris”, folosită și azi ca bază de parfum, care provine din secrețiile cașalotului, un mamifer marin.
Chiar dacă se spălau rar, pielea victorienelor părea de multe ori perfectă, deoarece foloseau produse cosmetice care conțineau un ingredient secret: plumbul. Unele aristocrate mai în vârstă își pictau fața cu o pastă care conținea plumb, pentru a le ascunde ridurile. S-a dovedit ulterior că acest element este periculos pentru sănătate.
”Ghinionistele” care se nășteau cu pistrui, erau învățate să-și clătească fața cu zeamă de lămâie și, în cazuri mai ”grave”, să se dea cu acid carbolic, un dezinfectant folosit in medicină. Sau să stea în soare până când pistruii erau ”arși” bine de raze :). In ziua de azi se știe că, din contră, vara, pistruii se accentuează.
Ridurile erau la fel de prost văzute atunci, ca și acum, doar că metodele de combatere erau puțin diferite 🙂 : înainte de culcare, femeile își înfășurau fața cu felii subțiri de carne crudă de vită. Se credea că dacă dormi cu orice fel de grăsime animală pe față, chiar și cu untură, pielea reîntinerește și devine mai frumoasă. La fel ca și corpul, fața ideală era cea cu forme rotunde, perfecte.
Femeile cu kilograme în plus erau sfătuite să bea apă cu lămâie – sună cunoscut? 🙂 -, și, dacă nu apăreau rezultate, să ia pastile de slăbit. Din păcate, acestea conțineau de multe ori ingrediente periculoase pentru sănătate, precum arsenic, stricnină, cocaină și larve de tenie.
Și pentru femeile considerate prea slabe existau ”soluții” 🙂 Era necesar ca ele să stea întinse, cât de des posibil, într-o lumină obscură, evitând anxietatea și încercând să nu se lase pătrunse de niciun sentiment 🙂
In carte există și un capitol despre viața maritală și sexuală a femeii din epoca respectivă. Dacă sunteți interesate, abordăm și acest subiect într-un articol viitor.